Împuşcata, Pac Pac – cu pistoale, seringi sau ţuflici (gornete)

Una din trăsăturile care diferenţiază sexul tare de cel slab, se spune că ar fi acel strop de concurenţă pe care-l au bărbaţii. Ei se întrec din orice, oricând şi oricum. Totul pentru ei e o întrecere, cine are cea mai tare masină de curse, cine pleaca cel mai repede de la stop, cine ridică mai multe greutăţi în sala de gimnastică, cine dă bară gol, etc. N-am adaugat în discuţie şi femeile, că aţi crede cine stie ce despre mine. Oricum, ca fapt divers, şi pentru cultura generală a lor, bărbaţii se întrec şi pe femei. Cei mai slabi, dar asta e doar părerea mea.

Acestea fiind spuse, adăugăm în discuţie şi pistolul cu bile, sau săgeţile şi arcul, şi avem un nou joc în vizor. ÎMPUŞCATA.

Acest joc, putem spune că era exclusiv dedicat băieţeilor, deşi cred că se mai găseau şi ramboiţe pe la colţurile blocului, acele fiinţe cărora le spuneam că sunt băieţoase.

Jocul, inspirat din realitate, istoric putem spune,  devine mai târziu succes nebun pentru vânzătorii de jocuri pe calculator, COUNTER-STRIKE.

Se juca asftfel, pe vremea mea. Erau alese 2 echipe de mercenari. Apoi prin simpla alegere a banuţului ori a pietrei, se stabilea şi echipa ofensivă şi cea în defensivă. Cea ofensivă trebuia să o ia cu asalt pe cealaltă. Armele erau reprezentate cu succes de crengile de prin copaci, acele bifurcaţii de crengi care aveau nenorocirea să semene unui pistol ori unei puşti. Cine deţinea pistoale de jucărie, era primul ales în echipă, nu avea importanţă că era bun sau slab la joc. Dar dădea bine, şi mai târziu arma era predată unui coechipier mai îndemânatic.

Jocul se desfăşura în diferite locaţii, de obicei prin prejurul blocului. Echipa defensivă, era lăsată să se departeze, şi să pună ceva spaţiu între ea şi cealaltă. Echipa stabilită pentru a începe ofensiva, rostea “baterieeeeee”, la care cealaltă echipă, când se simţea în siguranţă pentru a se ascunde, raspundea cu “foc”. Apoi cei din defensivă se ascundeau şi asteptau adversarul, în timp ce echipa cealaltă luau cu asalt adversarul. Nimeni nu avea voie să stea la pândă – “pândar” sau “cadel” sau “geană”. Jocul avea aliura unui război în toată regula.

Când în bătaia puştii apărea un inamic, primul care spunea “pac, urmat de numele celui împuşcat” îl scotea din joc pe adversar – împuşcatul (nu Ceaşcă) era considerat mort, anihilat şi aştepta deznodământul jocului, el neavând voie să spună cine i-a venit de hac, sau să dezvăluie locul unde şi-a găsit obştescul sfârşit.

Echipa care reuşea nimicirea duşmanului, câştiga războiul şi jocul, rămânând în ofensivă.

Revenim la sursa nebănuită de arme, pe care le puteam folosi cu succes. Acestea puteau fi ţevi din plastic, de la una simpla, la cele legate cu bandă izoleră de la nea Petrică (se puteau găsi ambele, la preţuri deloc accesibile, dar se mai făceau şi investiţii de genul din când în când). Cu ajutorul lor, se lansau celebrele ţuflici, sau gornete, de la cele simple, confecţionate de oricine, până la cele mai compelxe cu vârful înmuiat în aracet sau orice se putea întări, şi cauza o oarecare durere adversarului.  Se mai foloseau chiar seringi cumpărate de la farmacia bunului prieten, cu ac cu tot. Acul suferind modificări, în sensul că era rupt de la bază pentru ca jocul să nu degenereze în “de-a spitalul, dispensarul, doctorul, sau asistenta – după fantezii”. Era folosit şi acul, deoarece distanţa până la care se putea trage cu apă, folosind acul, era mult mai mare decât cea în care era folosită doar seringa. Fizică. Apa din seringi era cea de baltă; după o ploaie torenţială de vară, hop şi noi ieşiam ca ciupercile pentru o împuşcata cu seringi.

Acesta a fost jocul de astăzi, dedicat exclusiv băieţilor răi. Chics digg that!!!

Până data viitoare, numai bine…

Tara! Tara! Vrem ostasi!

Jocul de astazi, imi aduc aminte ca l-am jucat ultima data prin facultate, anul 2, in sala de gimnastica. O colega chiar s-a si accidentat in urma unei cazaturi puternice in cur. Se poate numi foarte bine si “lantul slabiciunilor”. Era foarte popular, se invata si se juca mai ales la orele de educatie fizica. Cum acele ore incep din ce in ce sa fie mai putine, ori lasate la o parte de noua ministra a invatamantului, chiar sustinuta de unii “parinti”, nu ma mira faptul ca nu mai este cunoscut in randurile copiilor. Acesti “parinti”, preferand un copil obez si cocosat in fata calculatorului sau asupra caietelor cu teme, decat o ora in plus de educatie fizica in scoala.

M-am abatut de la subiect, inflacarat ca de obicei, pentru ca am auzit de la diverse persoane, cum ca N-ar fi impotriva diminuarii numarului de ore de educatie fizica in scoli, pentru ca oricum nu se fac cum trebuie, si plus de asta e datoria lor de parinti sa aiba grija de conditia fizica si nutritia copilului. Perfect adevarat, dar daca un parinte este impotriva orelor de educatie fizica, asta inseamna ca nici el nu face sport in viata de zi cu zi. Ceea ce il face sa imprime copilului acelasi mod nesanatos de viata pe care il duce el. In fine, incercasem sa inchei paranteza si sa revin la oile mele, insa n-am putut din cauza avantului.

Revenim!

“Tara! Tara! Vrem ostasi!”. Cam comunist suna, nu?!? Este totusi un joc foarte popular prin randurile copiilor care inca il mai joaca, ori mai bine zis printre “noi” – generatia de sacrificiu. Ultimii mohicani.

Se juca astfel: se formau doua echipe, care la randul lor formau un lant uman departat unul de altul de o distanta considerabila, necesara unui sprint in forta, nimicitor, catre echipa adversa. Cele doua lanturi, realizate prin unirea bratelor participantilor, ca la hora, se aflau unul in fata celuilalt. Dupa formarea lanturilor, una dintre echipe rostea: “Tara! Tara! Vrem ostasi”. Cealalta raspundea cu “pe cine?”.  In acest moment, se cadea de acord asupra unui jucator din echipa adversa, care va sprinta puternic, pentru formarea unei forte, cu ajutorul careia sa sparga lantul dusmanului.

In cazul in care nenorocirea se producea, si nu se spargea lantul, ramanea prins ca intr-o panza de paianjen, devenind prizonier, el insusi ajutand la marirea armatei inamice. In acest caz echipa care cerea soldati era tocmai cea care castigase un jucator nou. De obicei, echipa ramasa fara jucator incerca recuperarea lui prin diverse metode.

Una dintre ele ar fi fost, ca la urmatoarea cerere, echipa sa, sa il revendice. Cea de-a doua, era mai vicleana, si se cerea si participarea lui consimtita, un fel de geims bond, spion infiltrat in liniile inamice. Adica, urmatorul jucator care sosea in sprint maxim, alegea locul de spargere a lantului, exact acolo unde se afla “iuda”, care inlesnea ruperea lantului, si recuperarea sa.

Daca lantul era rupt la trecerea unui jucator advers, acesta, la indemnul armatei sale, alegea un prizonier pe care il aducea in randurile coechipierilor.

Tips & tricks:

• alegerea jucatorilor, si formarea celor doua armate, avea un rol deosebit de important, asa cum de altfel il are in orice joc ori activitate; se incerca alegerea celor mai buni, bineinteles totul in functie de noroc, prin ascunderea unei pietre la spate, celalalt desemnat sa “faca alegerea” incercant sa ghiceasca. Evident ca rolurile se inversau, tura urmatoare.
• asa cum am scris si mai sus, se putea incerca trisarea, prin non-combat-ul unui coechipier capturat anterior.

De castigat, castiga armata care o cucerea pe cealalta. Se juca pana ce mai ramanea un singur combatant, moment in care… eu unul cat am jucat, nu am ajuns pana in punctul acela… de obicei ne plictiseam si o lasam balta din diferite motive. Fie schimbam jocul, fie ne certam pentru ca unii erau prinsi de ceilalti ca triseaza, fie…  se accidenta cineva, asa cum s-a intamplat si la ultima mea isprava.

Ceea ce face ca acest joc sa fie foarte distractiv, este participarea multor copii la el. Cu cat erau mai multi copii cu atat lanturile erau mai lungi, harmalaia era mai mare, etc., linistea vecinilor fiind profund umbrita de eveniment. Saracii!

Cu scuzele de rigoare pentru intarzierea postarii, respectuos salut cititorii, si anunt maine descrierea unui nou joc al copilariei.

Spoiler: maine un joc doar pentru “barbati” ori “barbatusi”.

Castel 1,2,3; sau castel simplu, sau 9 pietre

Jocul selectat pentru ziua de astazi, l-am incadrat in categoria “jocuri cu mingea”; de altfel, am decis ca aceasta categorie va fi cea care va deschide lungul sir de amintiri, datorita popularitatii mingii si utilizarii ei in mai tot felul de jocuri.

Voi incepe periplul, prin amintirile copilariilor noastre, cu un joc foarte indragit de noi toti: „Castel `un, doi, trei”, in unele parti, si „9 pietre”, ori numai simplu „Castel”.

Numele era dat de insasi lucrul pus in joc: un castel, construit din pietre. Numarul pietrelor era dat de numarul literelor ce intrau in componenta cuvantului „castel”, adica 6, plus inca trei pietre. Din ce imi amintesc, acelea reprezentau steagul castelului. De ce 3? Nu ma intrebati. Probabil cifra magica din basme isi facuse loc si in jocurile noastre. Aceasta cifra va mai aparea si in alte jocuri. Datorita raspandirii jocului, si popularitatii acestuia, unele lucruri difereau prin alte colturi ale tarii. Eu imi amintesc, ca celor 3 pietre de deasupra li se mai adaugau niste pietre in functie de numarul membrilor echipelor. Ca exemplu: daca echipele erau formate din cate 3 oameni, nu se mai adauga nicio piatra. In schimb daca erau compuse din 4, 5, 6 copii, acestora li se adaugau inca 1, 2, respectiv 3 pietre, si asa mai departe.

Jocul se adresa tuturor, indiferent de varsta, sex, etnie, etc. Se putea juca oriunde, in parc, in jurul blocului, pe strada bunicilor, etc., bineinteles ca se stabilea dinainte o limita, o granita ce nu putea fi incalcata. O minge de tenis de camp, era folosita drept arma.

Jocul avea in componenta, 2 echipe: una in ofensiva, sa zicem, si alta in defensiva. Lucrul acesta se stabilea prin daramarea castelului. Astfel, se construia castelul, punand piatra peste piatra. La o distanta apreciabila de locul constructiei, se trasa o linie, de unde fiecare jucator arunca o singura data, o minge de tenis de camp, incercand daramarea castelului. Echipa care reusea prima aceasta isprava, era echipa in ofensiva, cea care trebuia sa se „evapore” in scurt timp, pentru ca mai apoi, paradoxal, sa incerce reconstructia castelului. Aceasta incepea pas cu pas, piatra cu piatra. Indiferent daca se darama una sau mai multe pietre, tot castelul era deramat total, unul din membrii echipei adverse, „avand grija” de asta; reconstructia incepea astfel din temelii.

Echipa in detrimentul careia s-a daramat castelul, avea obligatia de a pazi reconstructia castelului, si totodata sa anihileze dusmanul. Mingea de tenis, avea functia unui pistol, pentru a inlesni scoaterea dusmanului din joc. Cu alte cuvinte, ei trebuiau sa alerge echipa adversa incercand sa ocheasca fiecare copil in parte pentru al scoate din joc.  Pentru o mai mare eficienta, si totodata cheia jocului, o reprezenta circulatia rapida a mingii intre membrii echipei defensive, sau aparatoare. De asemenea alegerea echipei la inceputul jocului, era hotatoare asupra desfasurarii ulterioare a jocului.

Odata ce toti membrii echipei ofensive erau anihilati, jocul se termina in favoarea echipei defensive, care devenea echipa in ofensiva pentru jocul urmator. Daca echipa in ofensiva, cea care a daramat castelul initial, reusea sa il reconstruiasca, indiferent de numarul „confratilor de arme” rapusi la datorie, castiga jocul, ramanand in ofensiva si fiind prima care arunca jocul urmator mingea, incercand din nou ruinarea castelului. In momentul reconstructiei se rostea sintagma „castel un doi trei” si jocul se termina.

Morala (personala): daca darami ceva, trebuie neaparat sa fii tot tu cel care sa pui umarul la reconstructie, trecand prin foc si para. Asta nu poti face de unul singur, ci doar in echipa. Coeziunea grupului si lucrul in echipa, fiind hotaratoare in ambele cazuri, atat in sinea jocului, cat si in viata de zi cu zi.

Un lucru important invatat dintr-un joc banal.

Have fun…
Sugestii si reclamatii, in rubrica pentru comentarii!