Jocul selectat pentru ziua de astazi, l-am incadrat in categoria “jocuri cu mingea”; de altfel, am decis ca aceasta categorie va fi cea care va deschide lungul sir de amintiri, datorita popularitatii mingii si utilizarii ei in mai tot felul de jocuri.
Voi incepe periplul, prin amintirile copilariilor noastre, cu un joc foarte indragit de noi toti: „Castel `un, doi, trei”, in unele parti, si „9 pietre”, ori numai simplu „Castel”.
Numele era dat de insasi lucrul pus in joc: un castel, construit din pietre. Numarul pietrelor era dat de numarul literelor ce intrau in componenta cuvantului „castel”, adica 6, plus inca trei pietre. Din ce imi amintesc, acelea reprezentau steagul castelului. De ce 3? Nu ma intrebati. Probabil cifra magica din basme isi facuse loc si in jocurile noastre. Aceasta cifra va mai aparea si in alte jocuri. Datorita raspandirii jocului, si popularitatii acestuia, unele lucruri difereau prin alte colturi ale tarii. Eu imi amintesc, ca celor 3 pietre de deasupra li se mai adaugau niste pietre in functie de numarul membrilor echipelor. Ca exemplu: daca echipele erau formate din cate 3 oameni, nu se mai adauga nicio piatra. In schimb daca erau compuse din 4, 5, 6 copii, acestora li se adaugau inca 1, 2, respectiv 3 pietre, si asa mai departe.
Jocul se adresa tuturor, indiferent de varsta, sex, etnie, etc. Se putea juca oriunde, in parc, in jurul blocului, pe strada bunicilor, etc., bineinteles ca se stabilea dinainte o limita, o granita ce nu putea fi incalcata. O minge de tenis de camp, era folosita drept arma.
Jocul avea in componenta, 2 echipe: una in ofensiva, sa zicem, si alta in defensiva. Lucrul acesta se stabilea prin daramarea castelului. Astfel, se construia castelul, punand piatra peste piatra. La o distanta apreciabila de locul constructiei, se trasa o linie, de unde fiecare jucator arunca o singura data, o minge de tenis de camp, incercand daramarea castelului. Echipa care reusea prima aceasta isprava, era echipa in ofensiva, cea care trebuia sa se „evapore” in scurt timp, pentru ca mai apoi, paradoxal, sa incerce reconstructia castelului. Aceasta incepea pas cu pas, piatra cu piatra. Indiferent daca se darama una sau mai multe pietre, tot castelul era deramat total, unul din membrii echipei adverse, „avand grija” de asta; reconstructia incepea astfel din temelii.
Echipa in detrimentul careia s-a daramat castelul, avea obligatia de a pazi reconstructia castelului, si totodata sa anihileze dusmanul. Mingea de tenis, avea functia unui pistol, pentru a inlesni scoaterea dusmanului din joc. Cu alte cuvinte, ei trebuiau sa alerge echipa adversa incercand sa ocheasca fiecare copil in parte pentru al scoate din joc. Pentru o mai mare eficienta, si totodata cheia jocului, o reprezenta circulatia rapida a mingii intre membrii echipei defensive, sau aparatoare. De asemenea alegerea echipei la inceputul jocului, era hotatoare asupra desfasurarii ulterioare a jocului.
Odata ce toti membrii echipei ofensive erau anihilati, jocul se termina in favoarea echipei defensive, care devenea echipa in ofensiva pentru jocul urmator. Daca echipa in ofensiva, cea care a daramat castelul initial, reusea sa il reconstruiasca, indiferent de numarul „confratilor de arme” rapusi la datorie, castiga jocul, ramanand in ofensiva si fiind prima care arunca jocul urmator mingea, incercand din nou ruinarea castelului. In momentul reconstructiei se rostea sintagma „castel un doi trei” si jocul se termina.
Morala (personala): daca darami ceva, trebuie neaparat sa fii tot tu cel care sa pui umarul la reconstructie, trecand prin foc si para. Asta nu poti face de unul singur, ci doar in echipa. Coeziunea grupului si lucrul in echipa, fiind hotaratoare in ambele cazuri, atat in sinea jocului, cat si in viata de zi cu zi.
Un lucru important invatat dintr-un joc banal.
Have fun…
Sugestii si reclamatii, in rubrica pentru comentarii!
