Tara! Tara! Vrem ostasi!


Jocul de astazi, imi aduc aminte ca l-am jucat ultima data prin facultate, anul 2, in sala de gimnastica. O colega chiar s-a si accidentat in urma unei cazaturi puternice in cur. Se poate numi foarte bine si “lantul slabiciunilor”. Era foarte popular, se invata si se juca mai ales la orele de educatie fizica. Cum acele ore incep din ce in ce sa fie mai putine, ori lasate la o parte de noua ministra a invatamantului, chiar sustinuta de unii “parinti”, nu ma mira faptul ca nu mai este cunoscut in randurile copiilor. Acesti „parinti”, preferand un copil obez si cocosat in fata calculatorului sau asupra caietelor cu teme, decat o ora in plus de educatie fizica in scoala.

M-am abatut de la subiect, inflacarat ca de obicei, pentru ca am auzit de la diverse persoane, cum ca N-ar fi impotriva diminuarii numarului de ore de educatie fizica in scoli, pentru ca oricum nu se fac cum trebuie, si plus de asta e datoria lor de parinti sa aiba grija de conditia fizica si nutritia copilului. Perfect adevarat, dar daca un parinte este impotriva orelor de educatie fizica, asta inseamna ca nici el nu face sport in viata de zi cu zi. Ceea ce il face sa imprime copilului acelasi mod nesanatos de viata pe care il duce el. In fine, incercasem sa inchei paranteza si sa revin la oile mele, insa n-am putut din cauza avantului.

Revenim!

“Tara! Tara! Vrem ostasi!”. Cam comunist suna, nu?!? Este totusi un joc foarte popular prin randurile copiilor care inca il mai joaca, ori mai bine zis printre “noi” – generatia de sacrificiu. Ultimii mohicani.

Se juca astfel: se formau doua echipe, care la randul lor formau un lant uman departat unul de altul de o distanta considerabila, necesara unui sprint in forta, nimicitor, catre echipa adversa. Cele doua lanturi, realizate prin unirea bratelor participantilor, ca la hora, se aflau unul in fata celuilalt. Dupa formarea lanturilor, una dintre echipe rostea: “Tara! Tara! Vrem ostasi”. Cealalta raspundea cu “pe cine?”.  In acest moment, se cadea de acord asupra unui jucator din echipa adversa, care va sprinta puternic, pentru formarea unei forte, cu ajutorul careia sa sparga lantul dusmanului.

In cazul in care nenorocirea se producea, si nu se spargea lantul, ramanea prins ca intr-o panza de paianjen, devenind prizonier, el insusi ajutand la marirea armatei inamice. In acest caz echipa care cerea soldati era tocmai cea care castigase un jucator nou. De obicei, echipa ramasa fara jucator incerca recuperarea lui prin diverse metode.

Una dintre ele ar fi fost, ca la urmatoarea cerere, echipa sa, sa il revendice. Cea de-a doua, era mai vicleana, si se cerea si participarea lui consimtita, un fel de geims bond, spion infiltrat in liniile inamice. Adica, urmatorul jucator care sosea in sprint maxim, alegea locul de spargere a lantului, exact acolo unde se afla “iuda”, care inlesnea ruperea lantului, si recuperarea sa.

Daca lantul era rupt la trecerea unui jucator advers, acesta, la indemnul armatei sale, alegea un prizonier pe care il aducea in randurile coechipierilor.

Tips & tricks:

  • alegerea jucatorilor, si formarea celor doua armate, avea un rol deosebit de important, asa cum de altfel il are in orice joc ori activitate; se incerca alegerea celor mai buni, bineinteles totul in functie de noroc, prin ascunderea unei pietre la spate, celalalt desemnat sa “faca alegerea” incercant sa ghiceasca. Evident ca rolurile se inversau, tura urmatoare.
  • asa cum am scris si mai sus, se putea incerca trisarea, prin non-combat-ul unui coechipier capturat anterior.

De castigat, castiga armata care o cucerea pe cealalta. Se juca pana ce mai ramanea un singur combatant, moment in care… eu unul cat am jucat, nu am ajuns pana in punctul acela… de obicei ne plictiseam si o lasam balta din diferite motive. Fie schimbam jocul, fie ne certam pentru ca unii erau prinsi de ceilalti ca triseaza, fie…  se accidenta cineva, asa cum s-a intamplat si la ultima mea isprava.

Ceea ce face ca acest joc sa fie foarte distractiv, este participarea multor copii la el. Cu cat erau mai multi copii cu atat lanturile erau mai lungi, harmalaia era mai mare, etc., linistea vecinilor fiind profund umbrita de eveniment. Saracii!

Cu scuzele de rigoare pentru intarzierea postarii, respectuos salut cititorii, si anunt maine descrierea unui nou joc al copilariei.

Spoiler: maine un joc doar pentru „barbati” ori „barbatusi”.

Anunțuri
    • OMU
    • 15 Mai 2009

    Buuun ! Urmatorul!

    • Andrei
    • 15 Mai 2009

    Colegu’ – folosește diacritice, mult mai ușor de citit. Caută pe happyfish.ro „Eminescu fara diacritice”!
    Legat de jocurile tale, lasă-le și maturizează-te 😉

    • Cristian
    • 16 Mai 2009

    Maturizarea e un proces la care iei parte fara sa vrei. Eu sper sa mai am pana atunci. Cat despre diacritice, ai dreptate, o sa incerc sa scriu cu ele. Salutari, ma bucur totusi ca imaturitatea mea, te face sa-mi citesti postarile despre jocurile copilariei, asta nu cumva te face si pe tine imatur!?! 😉 Salutari

  1. ms mult ma ajutat;)

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: