Posts Tagged ‘ blog ’

Club`in!!!

Am trait s-o fac si p`asta! Fusei in club!!! Lasat la vatra de ceva vreme, incerc sa-mi traiesc a doua tinerete prin Bucuresti, cum altfel decat gustand din pocalul cu otrava al noptilor pierdute.

Obosit nevoie mare de niste cursuri, care aveau sa se prelungeasca mai mult decat credeam la inceputuri, sunt momit de ceva vreme si amenintat ca trebuie musai sa merg intr-un club. Si cum ii sta bine „fetei de moravuri usoare” – eu nici nu vroiam, in ruptul capului. Ei si vine seara cea mare de sambata. Mort de obosit dupa o saptamana de lucru, colac peste pupaza si „after hours school”, ma pun la 2 ace cu pantalon de jeans si un pulover, esarfa si palton, plus ghete, insotit de „pointer sisters” si cu largul concurs al sotilor… nu spui care, persoane importante, glamour descindem toti 5 in… Bellagiooooooo!!! Daca asa s-o fi scriind. Eram pus in tema ca ar exista niste piese de sah, ture, dezmatate! Ochio show! Expertul in design interior, exterior, haine… etc., m-avertizase ca la intrarea e cam chici (asa se zice?), dar e ok. Whateveeeeeeeer!

Ce pot spune, adicatalea… frumos, dar nu pentru mine. Cred ca toti am fost de aceeasi parere. Bine eu cred ca baietii m-au si dus din prima intr-un club de fite, ca sa-mi arate si partea asta a Bucurestilor, pentru ca sigur n-aveam decat salariul minim pe economie, poate mediu daca il insumam, acasa, caci in buzunare… pfffff… sa vina lirele…

Muzica de club… ca in anii de glorie ai „cotetului” regizat de DJ-ei consacrati: Nimara, Leon & Co., Katt DeeJay!, etzetera. Fu o seara cu specific arabesc, turcesc, -esc, in care nimfele dansau la bara mai mult sau mai putin imbracate. Mai putin! Ce m-a impresionat au fost tunurile cu AC! (aer conditionat) Eu personal m-am simtit ca in Ibitza „superSonica”, desi n-am fost niciodata, dar acompaniat de melodia urmatoare, mergeau la fix acele 3-4 secunde de racoare! Parca ai fi fost in spatele unui avion cu reactie.

N-are rost sa aduc aminte de costurile implicate in dixtractie… are balta peste! Macar o data-n viata te duci intr-un club de fite sau intr-o cofetarie de prestigiu!

Am promis sa nu ne mai intoarcem cat de curand… ci sa mergem undeva unde macar sa dansam si noi pe mese, nu sa aruncam cu servetele la sanchi!!!

Acestea fiind spuse, „si ce ne-am mai ras!”!

Tara! Tara! Vrem ostasi!

Jocul de astazi, imi aduc aminte ca l-am jucat ultima data prin facultate, anul 2, in sala de gimnastica. O colega chiar s-a si accidentat in urma unei cazaturi puternice in cur. Se poate numi foarte bine si “lantul slabiciunilor”. Era foarte popular, se invata si se juca mai ales la orele de educatie fizica. Cum acele ore incep din ce in ce sa fie mai putine, ori lasate la o parte de noua ministra a invatamantului, chiar sustinuta de unii “parinti”, nu ma mira faptul ca nu mai este cunoscut in randurile copiilor. Acesti „parinti”, preferand un copil obez si cocosat in fata calculatorului sau asupra caietelor cu teme, decat o ora in plus de educatie fizica in scoala.

M-am abatut de la subiect, inflacarat ca de obicei, pentru ca am auzit de la diverse persoane, cum ca N-ar fi impotriva diminuarii numarului de ore de educatie fizica in scoli, pentru ca oricum nu se fac cum trebuie, si plus de asta e datoria lor de parinti sa aiba grija de conditia fizica si nutritia copilului. Perfect adevarat, dar daca un parinte este impotriva orelor de educatie fizica, asta inseamna ca nici el nu face sport in viata de zi cu zi. Ceea ce il face sa imprime copilului acelasi mod nesanatos de viata pe care il duce el. In fine, incercasem sa inchei paranteza si sa revin la oile mele, insa n-am putut din cauza avantului.

Revenim!

“Tara! Tara! Vrem ostasi!”. Cam comunist suna, nu?!? Este totusi un joc foarte popular prin randurile copiilor care inca il mai joaca, ori mai bine zis printre “noi” – generatia de sacrificiu. Ultimii mohicani.

Se juca astfel: se formau doua echipe, care la randul lor formau un lant uman departat unul de altul de o distanta considerabila, necesara unui sprint in forta, nimicitor, catre echipa adversa. Cele doua lanturi, realizate prin unirea bratelor participantilor, ca la hora, se aflau unul in fata celuilalt. Dupa formarea lanturilor, una dintre echipe rostea: “Tara! Tara! Vrem ostasi”. Cealalta raspundea cu “pe cine?”.  In acest moment, se cadea de acord asupra unui jucator din echipa adversa, care va sprinta puternic, pentru formarea unei forte, cu ajutorul careia sa sparga lantul dusmanului.

In cazul in care nenorocirea se producea, si nu se spargea lantul, ramanea prins ca intr-o panza de paianjen, devenind prizonier, el insusi ajutand la marirea armatei inamice. In acest caz echipa care cerea soldati era tocmai cea care castigase un jucator nou. De obicei, echipa ramasa fara jucator incerca recuperarea lui prin diverse metode.

Una dintre ele ar fi fost, ca la urmatoarea cerere, echipa sa, sa il revendice. Cea de-a doua, era mai vicleana, si se cerea si participarea lui consimtita, un fel de geims bond, spion infiltrat in liniile inamice. Adica, urmatorul jucator care sosea in sprint maxim, alegea locul de spargere a lantului, exact acolo unde se afla “iuda”, care inlesnea ruperea lantului, si recuperarea sa.

Daca lantul era rupt la trecerea unui jucator advers, acesta, la indemnul armatei sale, alegea un prizonier pe care il aducea in randurile coechipierilor.

Tips & tricks:

  • alegerea jucatorilor, si formarea celor doua armate, avea un rol deosebit de important, asa cum de altfel il are in orice joc ori activitate; se incerca alegerea celor mai buni, bineinteles totul in functie de noroc, prin ascunderea unei pietre la spate, celalalt desemnat sa “faca alegerea” incercant sa ghiceasca. Evident ca rolurile se inversau, tura urmatoare.
  • asa cum am scris si mai sus, se putea incerca trisarea, prin non-combat-ul unui coechipier capturat anterior.

De castigat, castiga armata care o cucerea pe cealalta. Se juca pana ce mai ramanea un singur combatant, moment in care… eu unul cat am jucat, nu am ajuns pana in punctul acela… de obicei ne plictiseam si o lasam balta din diferite motive. Fie schimbam jocul, fie ne certam pentru ca unii erau prinsi de ceilalti ca triseaza, fie…  se accidenta cineva, asa cum s-a intamplat si la ultima mea isprava.

Ceea ce face ca acest joc sa fie foarte distractiv, este participarea multor copii la el. Cu cat erau mai multi copii cu atat lanturile erau mai lungi, harmalaia era mai mare, etc., linistea vecinilor fiind profund umbrita de eveniment. Saracii!

Cu scuzele de rigoare pentru intarzierea postarii, respectuos salut cititorii, si anunt maine descrierea unui nou joc al copilariei.

Spoiler: maine un joc doar pentru „barbati” ori „barbatusi”.

Castel 1,2,3; sau castel simplu, sau 9 pietre

Jocul selectat pentru ziua de astazi, l-am incadrat in categoria „jocuri cu mingea”; de altfel, am decis ca aceasta categorie va fi cea care va deschide lungul sir de amintiri, datorita popularitatii mingii si utilizarii ei in mai tot felul de jocuri.

Voi incepe periplul, prin amintirile copilariilor noastre, cu un joc foarte indragit de noi toti: „Castel `un, doi, trei”, in unele parti, si „9 pietre”, ori numai simplu „Castel”.

Numele era dat de insasi lucrul pus in joc: un castel, construit din pietre. Numarul pietrelor era dat de numarul literelor ce intrau in componenta cuvantului „castel”, adica 6, plus inca trei pietre. Din ce imi amintesc, acelea reprezentau steagul castelului. De ce 3? Nu ma intrebati. Probabil cifra magica din basme isi facuse loc si in jocurile noastre. Aceasta cifra va mai aparea si in alte jocuri. Datorita raspandirii jocului, si popularitatii acestuia, unele lucruri difereau prin alte colturi ale tarii. Eu imi amintesc, ca celor 3 pietre de deasupra li se mai adaugau niste pietre in functie de numarul membrilor echipelor. Ca exemplu: daca echipele erau formate din cate 3 oameni, nu se mai adauga nicio piatra. In schimb daca erau compuse din 4, 5, 6 copii, acestora li se adaugau inca 1, 2, respectiv 3 pietre, si asa mai departe.

Jocul se adresa tuturor, indiferent de varsta, sex, etnie, etc. Se putea juca oriunde, in parc, in jurul blocului, pe strada bunicilor, etc., bineinteles ca se stabilea dinainte o limita, o granita ce nu putea fi incalcata. O minge de tenis de camp, era folosita drept arma.

Jocul avea in componenta, 2 echipe: una in ofensiva, sa zicem, si alta in defensiva. Lucrul acesta se stabilea prin daramarea castelului. Astfel, se construia castelul, punand piatra peste piatra. La o distanta apreciabila de locul constructiei, se trasa o linie, de unde fiecare jucator arunca o singura data, o minge de tenis de camp, incercand daramarea castelului. Echipa care reusea prima aceasta isprava, era echipa in ofensiva, cea care trebuia sa se „evapore” in scurt timp, pentru ca mai apoi, paradoxal, sa incerce reconstructia castelului. Aceasta incepea pas cu pas, piatra cu piatra. Indiferent daca se darama una sau mai multe pietre, tot castelul era deramat total, unul din membrii echipei adverse, „avand grija” de asta; reconstructia incepea astfel din temelii.

Echipa in detrimentul careia s-a daramat castelul, avea obligatia de a pazi reconstructia castelului, si totodata sa anihileze dusmanul. Mingea de tenis, avea functia unui pistol, pentru a inlesni scoaterea dusmanului din joc. Cu alte cuvinte, ei trebuiau sa alerge echipa adversa incercand sa ocheasca fiecare copil in parte pentru al scoate din joc.  Pentru o mai mare eficienta, si totodata cheia jocului, o reprezenta circulatia rapida a mingii intre membrii echipei defensive, sau aparatoare. De asemenea alegerea echipei la inceputul jocului, era hotatoare asupra desfasurarii ulterioare a jocului.

Odata ce toti membrii echipei ofensive erau anihilati, jocul se termina in favoarea echipei defensive, care devenea echipa in ofensiva pentru jocul urmator. Daca echipa in ofensiva, cea care a daramat castelul initial, reusea sa il reconstruiasca, indiferent de numarul „confratilor de arme” rapusi la datorie, castiga jocul, ramanand in ofensiva si fiind prima care arunca jocul urmator mingea, incercand din nou ruinarea castelului. In momentul reconstructiei se rostea sintagma „castel un doi trei” si jocul se termina.

Morala (personala): daca darami ceva, trebuie neaparat sa fii tot tu cel care sa pui umarul la reconstructie, trecand prin foc si para. Asta nu poti face de unul singur, ci doar in echipa. Coeziunea grupului si lucrul in echipa, fiind hotaratoare in ambele cazuri, atat in sinea jocului, cat si in viata de zi cu zi.

Un lucru important invatat dintr-un joc banal.

Have fun…
Sugestii si reclamatii, in rubrica pentru comentarii!

Jocuri si joculetze

Asa cum am promis, pe jumatate normal, am elaborat lista cu jocurile copilariei, care mi-au trecut prin minte. Am incercat sa le categorisesc dupa mai multe criterii, astfel:
– Jocuri cu carti de joc;
– Jocuri pe echipe;
– Jocuri cu mingea;
– Desene pe trotuar;
– Jocuri cu diferite obiecte;
– xxx games;
– Divertisment la orice varsta.

Datorita unor inconveniente tehnice, am decalat cu o zi, marea „jucariada”. Promit, ca de obicei, sa ma revansez.

Phhtuuu pentru mine!!!

„Mai stau… Nu… Nu!!! Mai stau o jumatate de ora! `Ai te roooog! Nu trec… Aici in jurul blocului. AAAAAAAAA… Da pe Florin il mai lasa! Pe mine de ce nu ma lasi! O jumatate de ora. Bineeeee!
Hai ca mai stau! Ma mai lasat o jumatate de ora.”

Cam asa, ne rugam de parinti cand eram mici, pentru a mai prinde doua jocuri in fata blocului, inainte de inserare. Va mai amintiti? Prietenii de joaca? Amicii din copilarie? Copiii care veneau pe la bunici in vacanta la tara? Nu conta orasul de unde veneau, nu conta IQ-u`, nu conta nimic… conta doar joaca!
Datorita faptului ca am crescut la tara, la bunici veneau o gramada de copii de la oras, din diverse colturi ale tarii, si am avut de invatat multe jocuri specifice zonelor respective.

Va mai amintiti jocurile copilariei? Va mai amintiti ultimul joc in fata blocului? Cat timp a trecut de cand ati parasit „gasca de joaca”, pentru a deveni scolari, ori liceeni inflacarati, cu alte perspective, ceva mai adolescentine marcate de acneea juvenila!?! Prietenul meu ne innebuneste cu tot felul de jocuri de societate: de la Monopoly, la Hattrick… de la Mario de pe terminator 2, la world of goo…

Am ajuns la varsta la care avem dreptul sa zicem. Copiii din ziua de azi, nu mai stiu ce inseamna joaca din fata blocului. Linistea odata tulburata de „noi” prin spatele blocurilor, s-a transformat astazi in pura letargie din partea pustanilor, care nu mai bat mingea de zidul blocului, ori se alearga haotici, ci sunt mult mai interesati de world of warcraft, ori goo ori cum vreti voi. Sunt mult mai interesati de messenger, hi5, facebook, odata cu invazia internetului in casele noastre, la care ei mititeii au acces nelimitat oriunde si oricum.

Casetele vhs de la Ciprian, revistele xxx, pe care cu mari rugaminti adresate prietenilor de joaca mai mari, sau pagini din ele rupte si folosite ca zugraveala prin atelierele auto ori vulcanizari, le savuram cu cea mai mare placere, nu mai sunt la moda. Acum la moda e playboy.com, fhm.ro, pornotube.com, si lista e infinita. Unde au disparut acele vremuri???

Haideti totusi, paradoxal prin intermediul internetului hulit de mine mai sus, sa oferim generatiei – deja putem spune – post 2000, informatii cu privire la activitatile noastre cand eram la varsta lor, jocurile pe care sigur le-au uitat… Caci asa cum un fost profesor de-al meu bine zicea – FUNCTIA INTRETINE ORGANUL. Cu alte cuvinte JOACA INTRETINE JOCUL, asigurand pastrarea de ce nu, si a traditiilor noastre demult uitate.

In acest scop, astazi mi-a venit o idee geniala. Incepand de luni, 11 mai 2009, in fiecare zi, voi descrie cate un joc al copilariei noastre. Vor fi jocuri si piperate, ori xxx cum le-am denumit eu, asa ca cei care gusta genul (horny kids) – stati pe-aproape! Urmeaza dezvaluri incendiare.

Salutari!

Sambata, urmeaza lista cu jocurile pe care le-am selectat pentru a le descrie in urmatoarele posturi!

Banc pe tanc… seria 2

Sf Petru vrea sa fasca un gard in jurul Raiului si cere mai multe oferte de pret pentru a alege calitatea si oferta cea mai buna. Vine rusul: oferta mea este de 5000 euro. Bine, bine, dar ce faci tu de acesti 5000 de euro? pai 2000 materialele si 3000 manopera. vine apoi italianul: oferta mea este de 10000 de euro. pai 2000 materialele si 8000 manopera, stii, noi suntem cei mai buni constructori. vine romanul cu oferta: 25000 de euro. dar ce faci tu de acesti 25000 euro? pai 10000 tie, 10000 mie si 5000 rusului sa faca lucrarea.

Mitică, în bani, agaţă şi el o pipiţă şi o duce la cameră. Se dezbracă amândoi, începe să o mângâie şi rămâne cu un sân în mână, femeia fiind leproasă. Realizând toată tragedia şi gândindu-se: „Gata, m-am molipsit de lepră”, Mitică sare în sus de groază şi se caţără pe şifonier. Femeia, cum era excitata, îl îmbie: – Ce faci, te hotărăşti să cobori sau ţi-o arunc acolo sus?

Un om era singur prin desert insetat… Apa… Apa… Apa… La un moment dat vede o casa. Intra repede si gaseste acolo un barbat si o femeie la masa se uitau unu’ la altul. Omu’ nostru ii intreaba : – Pot sa beau putina apa ? Nici un raspuns. Se apuca omu’ si bea apa pana se satura. – Pot sa mananc si eu ? Nici un raspuns. Mananca pana nu mai ramane nimic pe masa. Acum satul ii vine cheful de femele… – Pot sa-ti iau putin nevasta ? Nici un raspuns. Omu’ nostru isi face si damblaua asta si pleaca. Cand era in usa il aude pe barbatul din casa zicand catre nevasta: – Nu ti-e rusine curvo ? Dar ea: – Ai vorbit primu’, duci gunoiu’ !

Un tip abordeaza o tipa pe strada: > – Domnisoara, daca v-as oferi un milion de euro, v-ati > culca cu mine? > – Da, bineinteles! > – Dar daca v-as oferi cinci euro? > – Vai domnule, dar ce fel de femeie credeti ca sunt? > – Asta am stabilit mai devreme, acum negociam pretul…

Si in incheiere, un banc cu de la Tiganu` putere!

Unui mos nu prea ii mai mergea casnicia, si totul din cauza sexului. Se duce la un doctor, iar acesta ii da 2 pastilute: una rosie si una verde. Aia rosie pentru baba, aia verde pentru el. Ca sa nu uite, pana acasa tot repeta in minte: rosie pentru baba, verde pentru mine… Ajunge la un semafor, si tot repetand, incurca culorile. Ajunge acasa, ii da babei pastila verde si el o ia pe aia rosie. Dupa 2 zile merge la doctor. Asta il intreaba cum a fost. Mosu:

–  N-a fost bine deloc.

–  Pai ce s-a intamplat?

– Pai, babei i-a intepenit un picior, si pe mine ma manca in c.r!

Have fun…

Arde sau nu???

Cum ar zice batranii, „nu arde maica, de vreo cateva zile!”

Era sa-mi rup gatzii aseara pe Bd-ul Mihail Kogalniceanu. De ce? Pai iluminatul public stradal, lasa de dorit. De aia. Si acum o saptamana tot la fel. Si acu` vreo doua saptamani idem. Culmea e ca prin satul vechi  (adica peste linie) toti stalpii aveau lumina (str. Stefan cel Mare, capat Baza de receptie). Sa fie de vina tehnologia noua, pe baza de senzori, adusa la cunostinta de prietenul meu? Rugam cu respect administratia comunala sa ia masuri si sa rezolve problema, ca nu de alta dar daca nu stiati (pentru cititorii mai tineri) taxele locale, care insemneaza: iluminat public, paza, poNpieri, gunoi (sa nu mai deschid subiectul din nou, ca s-asa n-are finalitate) insumeaza pe an 104,4 lei, sau pe langa suma asta. Eu is mai rebel din fire, si nu platesc pana nu vad rezolvate treburile. 😉 Glumesc. Ca doar nu platesc eu efectiv. Deocamdata.

Problema cu iluminatul public e mai veche.  Cerem rezolvare, va rugam!!!

Maine revenim la kinetoterapie.

UPDATE…

Vineri, 20 februarie, strazile Venus, Jupiter si Saturn, cunoscute si sub numele de linia 1, linia 2 si linia 3 😉 (nu neaparat in aceasta ordine) nu aveau luminia. Deci vinerea e „post” pe respectivele strazi!