Posts Tagged ‘ joc ’

Capră nouă

Un joc descoperit de noi, cam pe la vârsta de 13, 14 ani! NO COMENT!

Îmi aduc aminte că îl jucam cu plăcere oriunde. Inclusiv în clasă, în pauzele dintre ore. Ridicam tot praful de pe parchetul dat cu motorină, din şcoala veche, de la fabrică, pentru cine îşi mai aduce aminte că a existat în comună. Acum zac ANL-urile lu’ dom’ primar. Curtea mare a şcolii, era locul de recreaţie după porţia de matematică, istorie, limba română, etc. În afara zbenguielii normale, m-ai încropeam o capră nouă.

Regulile erau foarte simple dar şi foarte stricte. Cine rămânea pe dinafară la celebra alegere: an, dan, dez… dizi mani pez… dizi mani companez… an dan dez. Sau: un, doi, trei, alege pe cine vrei… din caruţa cu purcei, un doi trei. Sau: din oceanu Pacific, a iesit un peşte mic, şi pe coada lui scria… ieşi afară dum-nea-ta. Cu ocazia asta mai invaţam şi noi celebra, despărţire în silabe.

Să revenim la caprele noastre. Cine rămânea pe dinafară, se punea capră. Ceilalţi trebuiau să îl sară, ca la ora de educaţie fizică. Diferenţa era capra cea vie. Era destul de dificil dacă personajul încapratizat era mai înalt, pentru că devenea dificilă proba pentru cei mai scunzi.

După luarea poziţiei mama iedului… se purcedea la sărituri. Era simplu, cum sărea primul, trebuiau să sară şi cei din urma sa. Rostind aceeaşi sintagmă: capră nouă. După ce tot lotul era rulat, se trecea la o nouă săritură, identică cu prima, doar ca deja capra era veche: capră veche, sau s-a-nvechit.

Printre cele mai cunoscute sărituri, se numărau: laba gâştii, căderea ursului din lună, miştoul lui Pele, tunul lui Avram Iancu, şir indian.

Laba gâştii – în momentul sprijinului pe capră, se făcea o bătaie puternică cu palmele pe spatele nefericitului.
Căderea ursului din lună – la această săritură, se cădea deliberat pe capră. De aici si problemele de spate ulterioare ale noastre.
Miştoul lui Pele – la trecerea peste capră, cu piciorul drept se mima o lovitură cu miştoul (călcâiul) la fundul caprei. De asta suntem noi românii mingicari.
Tunul lui Avram Iancu – se sărea normal, după care se la fundul caprei se deschidea clapiţa tulunui, se introducea ghiuleaua, se închidea clăpiţa, şi apoi se tragea un şut serios la fund pentru foc.
Şir indian – după ce se sărea capra, cel care tocmai sărise se aşeza în şir, lângă capră, şi tot aşa pâna se forma un şir lung. În cele din urmă, ultimul dacă era sportiv, sărea peste toţi, dacă nu reuşea, rămânea capră. Bineînţeles că nu era neapărat ca ultimul să rămână capră, se putea să nu poată reuşi săritura nici penultimul sau altcineva mai slabuţ.

Acest joc, era exclusiv pentru „bărbaţi”! De aici deriva un alt joc…

Dar despre asta în episodul următor. Have fun!

Tara! Tara! Vrem ostasi!

Jocul de astazi, imi aduc aminte ca l-am jucat ultima data prin facultate, anul 2, in sala de gimnastica. O colega chiar s-a si accidentat in urma unei cazaturi puternice in cur. Se poate numi foarte bine si “lantul slabiciunilor”. Era foarte popular, se invata si se juca mai ales la orele de educatie fizica. Cum acele ore incep din ce in ce sa fie mai putine, ori lasate la o parte de noua ministra a invatamantului, chiar sustinuta de unii “parinti”, nu ma mira faptul ca nu mai este cunoscut in randurile copiilor. Acesti „parinti”, preferand un copil obez si cocosat in fata calculatorului sau asupra caietelor cu teme, decat o ora in plus de educatie fizica in scoala.

M-am abatut de la subiect, inflacarat ca de obicei, pentru ca am auzit de la diverse persoane, cum ca N-ar fi impotriva diminuarii numarului de ore de educatie fizica in scoli, pentru ca oricum nu se fac cum trebuie, si plus de asta e datoria lor de parinti sa aiba grija de conditia fizica si nutritia copilului. Perfect adevarat, dar daca un parinte este impotriva orelor de educatie fizica, asta inseamna ca nici el nu face sport in viata de zi cu zi. Ceea ce il face sa imprime copilului acelasi mod nesanatos de viata pe care il duce el. In fine, incercasem sa inchei paranteza si sa revin la oile mele, insa n-am putut din cauza avantului.

Revenim!

“Tara! Tara! Vrem ostasi!”. Cam comunist suna, nu?!? Este totusi un joc foarte popular prin randurile copiilor care inca il mai joaca, ori mai bine zis printre “noi” – generatia de sacrificiu. Ultimii mohicani.

Se juca astfel: se formau doua echipe, care la randul lor formau un lant uman departat unul de altul de o distanta considerabila, necesara unui sprint in forta, nimicitor, catre echipa adversa. Cele doua lanturi, realizate prin unirea bratelor participantilor, ca la hora, se aflau unul in fata celuilalt. Dupa formarea lanturilor, una dintre echipe rostea: “Tara! Tara! Vrem ostasi”. Cealalta raspundea cu “pe cine?”.  In acest moment, se cadea de acord asupra unui jucator din echipa adversa, care va sprinta puternic, pentru formarea unei forte, cu ajutorul careia sa sparga lantul dusmanului.

In cazul in care nenorocirea se producea, si nu se spargea lantul, ramanea prins ca intr-o panza de paianjen, devenind prizonier, el insusi ajutand la marirea armatei inamice. In acest caz echipa care cerea soldati era tocmai cea care castigase un jucator nou. De obicei, echipa ramasa fara jucator incerca recuperarea lui prin diverse metode.

Una dintre ele ar fi fost, ca la urmatoarea cerere, echipa sa, sa il revendice. Cea de-a doua, era mai vicleana, si se cerea si participarea lui consimtita, un fel de geims bond, spion infiltrat in liniile inamice. Adica, urmatorul jucator care sosea in sprint maxim, alegea locul de spargere a lantului, exact acolo unde se afla “iuda”, care inlesnea ruperea lantului, si recuperarea sa.

Daca lantul era rupt la trecerea unui jucator advers, acesta, la indemnul armatei sale, alegea un prizonier pe care il aducea in randurile coechipierilor.

Tips & tricks:

  • alegerea jucatorilor, si formarea celor doua armate, avea un rol deosebit de important, asa cum de altfel il are in orice joc ori activitate; se incerca alegerea celor mai buni, bineinteles totul in functie de noroc, prin ascunderea unei pietre la spate, celalalt desemnat sa “faca alegerea” incercant sa ghiceasca. Evident ca rolurile se inversau, tura urmatoare.
  • asa cum am scris si mai sus, se putea incerca trisarea, prin non-combat-ul unui coechipier capturat anterior.

De castigat, castiga armata care o cucerea pe cealalta. Se juca pana ce mai ramanea un singur combatant, moment in care… eu unul cat am jucat, nu am ajuns pana in punctul acela… de obicei ne plictiseam si o lasam balta din diferite motive. Fie schimbam jocul, fie ne certam pentru ca unii erau prinsi de ceilalti ca triseaza, fie…  se accidenta cineva, asa cum s-a intamplat si la ultima mea isprava.

Ceea ce face ca acest joc sa fie foarte distractiv, este participarea multor copii la el. Cu cat erau mai multi copii cu atat lanturile erau mai lungi, harmalaia era mai mare, etc., linistea vecinilor fiind profund umbrita de eveniment. Saracii!

Cu scuzele de rigoare pentru intarzierea postarii, respectuos salut cititorii, si anunt maine descrierea unui nou joc al copilariei.

Spoiler: maine un joc doar pentru „barbati” ori „barbatusi”.