Archive for the ‘ Jocurile copilariei ’ Category

Sotron, Plicul, X si O pe trotuar

Pentru fetitele din spatele blocului era rezervat trotuarul. Shit… ce mi-a putut iesi pe „tastatura”. Ce am vrut sa spun, era ca atunci cand baietii de dupa blocuri nu le acordau prea mare atentie, ori erau ocupati cu impuscata, ele desenau frumos un sotron sau un plic pe asfalt si se apucat tacticoase de sarit.


Cum greu se mai gasea creta pe vremea celor crescuti cu „cheia de gat”, unde mai pui ca era si scumpa, baietii le faceau cadou vecinelor cu codite, creta furata de la scoala pentru a savarsi capodoperele (capo d`opera – it.) pe asfaltul ce acoperea trotuarul cel lat din fata gradinitei; ba chiar si spre primarie. Cu o ultima farama de speranta, ele ii invitau si pe ei la un sotron, mai mai ca vor juca si pe porunci si asa vor fura cate o sarutare copilareasca din partea lor. Fie ca stiau ce-i paste, fie ca din prea mult testosteron (glumesc) ei alegeau impuscata ori sa bata mingea, refuzau. Se mai gasea cate unu care nu prea le avea cu mingea (in persoana subsemnatului) care sa le tina de urat si sa vegheze asupra corectitudinii jocului. Evident ca se baga si el in joc, macar sub pretextul de a fi si un barbat la mijloc.

De fapt ce insemna acest sotron!?! Cine nu stie sa traga urechea, ochiul mai aproape si sa noteze. Se facea un desen (vezi foto 1), dupa care primul copil ales prin tragere la sorti, lua o piatra si arunca in casuta cu numarul 1. Sarea intr-un picior pana la casuta 3 apoi cu picioarele despartite in casutele 4 si 5, dupa care din nou intr-un picior pe 6, apoi din nou cu ambele picioare departate in 7 si respectiv 8. In acest moment facea o intarcere de 180 grade, si se intorcea pe acelasi traseu. Daca cumva se dezechilibra sau atingea o linie, se descalifica si urma primul jucator de dupa el. In cazul in care reusea primul traseu, urma aruncatul pietrei la 2, 3, 4, etc. pana la 8. Cine ajungea primul la 8 castiga.

O alta varianta era „plicul”. Vezi foto 2. Procedeul era acelasi.

Cei mai mari, incropeau un X si 0 deprins de pe caietele de matematica si jucat in ore sau in pauzele dintre orele de curs. Astfel ca trotuarul era brazdat de patrate care mai de care mai taiate si umplute pana la refuz de x si 0.

Pana data viitoare, spor la joaca…

Anunțuri

Capră nouă

Un joc descoperit de noi, cam pe la vârsta de 13, 14 ani! NO COMENT!

Îmi aduc aminte că îl jucam cu plăcere oriunde. Inclusiv în clasă, în pauzele dintre ore. Ridicam tot praful de pe parchetul dat cu motorină, din şcoala veche, de la fabrică, pentru cine îşi mai aduce aminte că a existat în comună. Acum zac ANL-urile lu’ dom’ primar. Curtea mare a şcolii, era locul de recreaţie după porţia de matematică, istorie, limba română, etc. În afara zbenguielii normale, m-ai încropeam o capră nouă.

Regulile erau foarte simple dar şi foarte stricte. Cine rămânea pe dinafară la celebra alegere: an, dan, dez… dizi mani pez… dizi mani companez… an dan dez. Sau: un, doi, trei, alege pe cine vrei… din caruţa cu purcei, un doi trei. Sau: din oceanu Pacific, a iesit un peşte mic, şi pe coada lui scria… ieşi afară dum-nea-ta. Cu ocazia asta mai invaţam şi noi celebra, despărţire în silabe.

Să revenim la caprele noastre. Cine rămânea pe dinafară, se punea capră. Ceilalţi trebuiau să îl sară, ca la ora de educaţie fizică. Diferenţa era capra cea vie. Era destul de dificil dacă personajul încapratizat era mai înalt, pentru că devenea dificilă proba pentru cei mai scunzi.

După luarea poziţiei mama iedului… se purcedea la sărituri. Era simplu, cum sărea primul, trebuiau să sară şi cei din urma sa. Rostind aceeaşi sintagmă: capră nouă. După ce tot lotul era rulat, se trecea la o nouă săritură, identică cu prima, doar ca deja capra era veche: capră veche, sau s-a-nvechit.

Printre cele mai cunoscute sărituri, se numărau: laba gâştii, căderea ursului din lună, miştoul lui Pele, tunul lui Avram Iancu, şir indian.

Laba gâştii – în momentul sprijinului pe capră, se făcea o bătaie puternică cu palmele pe spatele nefericitului.
Căderea ursului din lună – la această săritură, se cădea deliberat pe capră. De aici si problemele de spate ulterioare ale noastre.
Miştoul lui Pele – la trecerea peste capră, cu piciorul drept se mima o lovitură cu miştoul (călcâiul) la fundul caprei. De asta suntem noi românii mingicari.
Tunul lui Avram Iancu – se sărea normal, după care se la fundul caprei se deschidea clapiţa tulunui, se introducea ghiuleaua, se închidea clăpiţa, şi apoi se tragea un şut serios la fund pentru foc.
Şir indian – după ce se sărea capra, cel care tocmai sărise se aşeza în şir, lângă capră, şi tot aşa pâna se forma un şir lung. În cele din urmă, ultimul dacă era sportiv, sărea peste toţi, dacă nu reuşea, rămânea capră. Bineînţeles că nu era neapărat ca ultimul să rămână capră, se putea să nu poată reuşi săritura nici penultimul sau altcineva mai slabuţ.

Acest joc, era exclusiv pentru „bărbaţi”! De aici deriva un alt joc…

Dar despre asta în episodul următor. Have fun!

Flori fete sau băieţi, melodii sau cântăreţi

Banca, ce dealtfel se coşcovea sub razele soarelui arzător a lunilor de vacanţă, se umplea încet încet, odată cu lăsarea amurgului răcoritor, anunţat de animalele posomorâte şi obosite ce se întorceau agale de pe izlaz. Mergeau liniştite, împinse de la spate de chicotele copiilor care le escortau în drumul lor spre casa mai rapid; pentru ca mai apoi, să iasă pe uliţe, pentru a se aciuia pe banca mult uitată, şi necălcată în timpul zilei decât de vrun drumeţ rătăcit prin zăpuşeala insuportabilă a caniculei, căutând o oază de răcoare, sub pomul ce îi ţinea companie de ani.

Semnalul reîntregirii trupei, era dat de hărmălaia creată pe uliţele trezite la viaţă după ziua banală a celor ce îşi câştigau existenţa la fabrica din localitate ori pe la C.A.P., a părinţilor ori bunicilor noştri. Pentru noi de-abia acum începea ziua. Băieţi şi fete, cu vârste aproximativ apropiate, ne stângeam pe bancă, pe pod, pe şanţ, care pe unde găsea loc, si de îndată ce eram în efectiv complet, debuta…

Jocul.

Flori fete sau băieţi, melodii sau cântăreţi! Îl cunoaşteţi? Mai ştiţi cum se juca?

Stăteam aliniaţi, cum am mai zis, care pe unde apuca, în timp ce doi dintre noi, făceau câţiva paşi de ceilalţi şi alegeau un număr. Odată ajunşi în faţa noastră, trebuia să ghicim acel numar. Bineînteles că se dădea şi o marjă, în care era încadrat numarul respectiv. Cine ghicea, avea dreptul de a alege domeniul. Ca la „ştii şi câştigi”. Apoi cei doi, se îndepărtau din nou. De această dată, ei trebuiau să aleagă două nume de flori, de fete, de băieţi, melodii sau cântăreţi. Întorşi la noi, de fapt la cel ce a ghicit iniţial numărul, pentru ca el, norocosul, să aleagă personajul care îi plăcea mai mult. Apoi, mergea cu acesta pentru o nouă rundă de joc, nu înainte de aşi colecta premiul. Un pupic NEVINOVAT, din partea celui ales.

Care era frumuseţea acestui joc, şi ce-l făcea mai palpitant? Fetele alese, băieţii, melodiile, erau în aşa fel puse încât să se afle la extremele popularităţii. Asfel ca celui aflat în impas, să îi fie foarte greu să aleagă persoana favorită dintre cei doi, ori să ghicească cine întruchipează pe cine. Pentru că scopul jocului, în final, era să ajungi să pupi şi să mergi pentru o nouă rundă a jocului, cu cine îţi plăcea ţie din gaşca respectivă.

Jocul nu dura foarte mult pentru că tensiunea creată, şi hormonii eliberaţi nu ne lăsau până nu încercam şi jocul…

Dar despre asta, şi despre alte jocuri… în episoadele următoare.

Pace ţie cetitoriule!!!

Jocuri

Pentru a fi mai usor de gasit si de citit, la recomandarea unui titan al blogului local, persecutat pe nedrept de niste nelegiuiti ai neamului, am decis sa va pun la dispozitie lista cu jocurile pe care mi le-am propus sa le descriu/amintesc/reinvii in sufletele voastre.
Vizualizarea lor necesita un simplu click, ce va va redirectiona catre o lume uitata de mult… o perioada a vietii care am fi dorit sa nu se termine niciodata, acum… caci atunci, ne doream sa gustam din plin viata, fara se stim cu ce se mananca de fapt. Avizi de a fi vazuti oameni mari, nu niste copii, acum fiecare incearca fara sa vrea sa ramana copil in suflet cat mai mult timp. Asta doresc prin postarile mele!

1. Carti de joc:
• Popa prostu
• Septic
• Macaua
• Chems
• Careu
• Tabinet
• Razboi
• Trombon
• Veceu sau cu bête colorate

2. Pe echipe:
Impuscata sau Pac Pac cu pistoale, cu seringi sau cu tuflici (cornet)
Tara, tara vrem ostasi
Castel 1,2,3; sau castel simplu, sau 7 pietre
• Prinsa pe cataratelea, sau atinsa sau prinsa Calare Leapsa
• Bataie cu bulgari de zapada, din spatele cazematelor, sau cu castane

3. Cu mingea:
• Tarile
Ratele si vanatorii
• Campionatele
• Voleuri
• Bucuresteana
• Tenis cu piciorul
• Rugby
• Magarusu

4. Pe trotuar:
• Sotron
• Plicul
• X si O pe trotuar

5. XXX games:
• Capitanul pif-pif cu alcool
Flori fete sau baieti melodii sau cantareti
• Pis, miau, zat
• Mama si tata
• Adevar sau provocare
Capra noua
• Lapte gros

6. Cu diferite obiecte:
• Praistia
• Taca sau peritica cu bani, calarita tot cu bani
• Turca sau taca cu bête
• Coarda
• Puncte sau cartonasele de la chibrituri cu pietre slefuite
• Plimbatul cercului
• Cutitasele

7. Divertisment la orice varsta:
• Ascunsa sau v-ati-ascunselea
• La perete la perete stop
• Baza
• Baba oarba
• Foc si apa
• Fripta
• Sticuluta cu otrava
• Matele-ncurcate
• Cum sare primul in apa sar si ceilalti

In cazul in care mai stiti si alte jocuri, uitate de subsemnatul, sunteti bineveniti sa completati lista prin comentariile voastre.

Hai copilarie…

Raţele şi vânătorii

Cu neobositele scuze de rigoare pentru inactivitate, va premiez cu un videoclip si o melodie pe masura. Lavy fii pe faza, ca e fashion.

Un joc foarte frumos la care participă deopotrivă şi băieţi şi fete, dar care din păcate a cam dispărut de pe scena copilariei actualilor prunci. Foarte simplu dar totodată distractiv, era foarte popular în rândurile noastre, pentru că îţi scotea în evidenţă, pe de o parte, dacă erai raţă – capacităţile tale motrice deosebite (schimbarea bruscă de direcţie, eschiva, sprintul de pe loc), dacă erai vânător – dexteritatea pusă în valoare de prinderea mingii cât mai rapid, şi repunerea ei în joc, dar şi talentul desăvârşit al vânătorului şi anume precizia aruncării.

Necesita un spaţiu destul de mare pentru desfăşurare, de obicei prin parcuri, parcarea blocurilor (pe vremea aceea nu erau atâtea maşini, şi nici atât de scumpe, încât ne mai permiteam câte o buşitură cu mingea în tablă. Daciile erau ţepene la tăblărae prin anii `90).

Simplu ca buna ziua: se alegeau 2 vânători, restul de puradei erau raţele, rămase în bătaia puştii, adică în mijloc. O minge de guma p-atunci, era aruncată de la un vânător la celălalt, fiecare în parte încercând doborârea din “ceruri” a sărmanelor “zburătoare”. Una câte una, “bleandele” erau împuşcate şi eliminate din joc.

Într-un final halucinant, inevitabil rămânea o singură “păsărică”. În acest moment, jocul intra într-un time out scurt. Se stabilea vârsta raţei rămase vie, şi apoi se arunca cu mingea de la un vânător la celălalt, de atâtea ori câti ani avea respectivul. Dacă rămânea neatins, avea dreptul să aleagă pe unul din vânători, care-l însoţea jocul următor la vânat.

În acest fel, vânătorul devenea vânat, în timp ce şi reciproca rămânea valabilă, până la noi instrucţiuni.

Când ne plictiseam, gaseam un alt joc foarte… dar despre asta în episodul următor.

Împuşcata, Pac Pac – cu pistoale, seringi sau ţuflici (gornete)

Una din trăsăturile care diferenţiază sexul tare de cel slab, se spune că ar fi acel strop de concurenţă pe care-l au bărbaţii. Ei se întrec din orice, oricând şi oricum. Totul pentru ei e o întrecere, cine are cea mai tare masină de curse, cine pleaca cel mai repede de la stop, cine ridică mai multe greutăţi în sala de gimnastică, cine dă bară gol, etc. N-am adaugat în discuţie şi femeile, că aţi crede cine stie ce despre mine. Oricum, ca fapt divers, şi pentru cultura generală a lor, bărbaţii se întrec şi pe femei. Cei mai slabi, dar asta e doar părerea mea.

Acestea fiind spuse, adăugăm în discuţie şi pistolul cu bile, sau săgeţile şi arcul, şi avem un nou joc în vizor. ÎMPUŞCATA.

Acest joc, putem spune că era exclusiv dedicat băieţeilor, deşi cred că se mai găseau şi ramboiţe pe la colţurile blocului, acele fiinţe cărora le spuneam că sunt băieţoase.

Jocul, inspirat din realitate, istoric putem spune,  devine mai târziu succes nebun pentru vânzătorii de jocuri pe calculator, COUNTER-STRIKE.

Se juca asftfel, pe vremea mea. Erau alese 2 echipe de mercenari. Apoi prin simpla alegere a banuţului ori a pietrei, se stabilea şi echipa ofensivă şi cea în defensivă. Cea ofensivă trebuia să o ia cu asalt pe cealaltă. Armele erau reprezentate cu succes de crengile de prin copaci, acele bifurcaţii de crengi care aveau nenorocirea să semene unui pistol ori unei puşti. Cine deţinea pistoale de jucărie, era primul ales în echipă, nu avea importanţă că era bun sau slab la joc. Dar dădea bine, şi mai târziu arma era predată unui coechipier mai îndemânatic.

Jocul se desfăşura în diferite locaţii, de obicei prin prejurul blocului. Echipa defensivă, era lăsată să se departeze, şi să pună ceva spaţiu între ea şi cealaltă. Echipa stabilită pentru a începe ofensiva, rostea „baterieeeeee”, la care cealaltă echipă, când se simţea în siguranţă pentru a se ascunde, raspundea cu „foc”. Apoi cei din defensivă se ascundeau şi asteptau adversarul, în timp ce echipa cealaltă luau cu asalt adversarul. Nimeni nu avea voie să stea la pândă – „pândar” sau „cadel” sau „geană”. Jocul avea aliura unui război în toată regula.

Când în bătaia puştii apărea un inamic, primul care spunea „pac, urmat de numele celui împuşcat” îl scotea din joc pe adversar – împuşcatul (nu Ceaşcă) era considerat mort, anihilat şi aştepta deznodământul jocului, el neavând voie să spună cine i-a venit de hac, sau să dezvăluie locul unde şi-a găsit obştescul sfârşit.

Echipa care reuşea nimicirea duşmanului, câştiga războiul şi jocul, rămânând în ofensivă.

Revenim la sursa nebănuită de arme, pe care le puteam folosi cu succes. Acestea puteau fi ţevi din plastic, de la una simpla, la cele legate cu bandă izoleră de la nea Petrică (se puteau găsi ambele, la preţuri deloc accesibile, dar se mai făceau şi investiţii de genul din când în când). Cu ajutorul lor, se lansau celebrele ţuflici, sau gornete, de la cele simple, confecţionate de oricine, până la cele mai compelxe cu vârful înmuiat în aracet sau orice se putea întări, şi cauza o oarecare durere adversarului.  Se mai foloseau chiar seringi cumpărate de la farmacia bunului prieten, cu ac cu tot. Acul suferind modificări, în sensul că era rupt de la bază pentru ca jocul să nu degenereze în „de-a spitalul, dispensarul, doctorul, sau asistenta – după fantezii”. Era folosit şi acul, deoarece distanţa până la care se putea trage cu apă, folosind acul, era mult mai mare decât cea în care era folosită doar seringa. Fizică. Apa din seringi era cea de baltă; după o ploaie torenţială de vară, hop şi noi ieşiam ca ciupercile pentru o împuşcata cu seringi.

Acesta a fost jocul de astăzi, dedicat exclusiv băieţilor răi. Chics digg that!!!

Până data viitoare, numai bine…

Tara! Tara! Vrem ostasi!

Jocul de astazi, imi aduc aminte ca l-am jucat ultima data prin facultate, anul 2, in sala de gimnastica. O colega chiar s-a si accidentat in urma unei cazaturi puternice in cur. Se poate numi foarte bine si “lantul slabiciunilor”. Era foarte popular, se invata si se juca mai ales la orele de educatie fizica. Cum acele ore incep din ce in ce sa fie mai putine, ori lasate la o parte de noua ministra a invatamantului, chiar sustinuta de unii “parinti”, nu ma mira faptul ca nu mai este cunoscut in randurile copiilor. Acesti „parinti”, preferand un copil obez si cocosat in fata calculatorului sau asupra caietelor cu teme, decat o ora in plus de educatie fizica in scoala.

M-am abatut de la subiect, inflacarat ca de obicei, pentru ca am auzit de la diverse persoane, cum ca N-ar fi impotriva diminuarii numarului de ore de educatie fizica in scoli, pentru ca oricum nu se fac cum trebuie, si plus de asta e datoria lor de parinti sa aiba grija de conditia fizica si nutritia copilului. Perfect adevarat, dar daca un parinte este impotriva orelor de educatie fizica, asta inseamna ca nici el nu face sport in viata de zi cu zi. Ceea ce il face sa imprime copilului acelasi mod nesanatos de viata pe care il duce el. In fine, incercasem sa inchei paranteza si sa revin la oile mele, insa n-am putut din cauza avantului.

Revenim!

“Tara! Tara! Vrem ostasi!”. Cam comunist suna, nu?!? Este totusi un joc foarte popular prin randurile copiilor care inca il mai joaca, ori mai bine zis printre “noi” – generatia de sacrificiu. Ultimii mohicani.

Se juca astfel: se formau doua echipe, care la randul lor formau un lant uman departat unul de altul de o distanta considerabila, necesara unui sprint in forta, nimicitor, catre echipa adversa. Cele doua lanturi, realizate prin unirea bratelor participantilor, ca la hora, se aflau unul in fata celuilalt. Dupa formarea lanturilor, una dintre echipe rostea: “Tara! Tara! Vrem ostasi”. Cealalta raspundea cu “pe cine?”.  In acest moment, se cadea de acord asupra unui jucator din echipa adversa, care va sprinta puternic, pentru formarea unei forte, cu ajutorul careia sa sparga lantul dusmanului.

In cazul in care nenorocirea se producea, si nu se spargea lantul, ramanea prins ca intr-o panza de paianjen, devenind prizonier, el insusi ajutand la marirea armatei inamice. In acest caz echipa care cerea soldati era tocmai cea care castigase un jucator nou. De obicei, echipa ramasa fara jucator incerca recuperarea lui prin diverse metode.

Una dintre ele ar fi fost, ca la urmatoarea cerere, echipa sa, sa il revendice. Cea de-a doua, era mai vicleana, si se cerea si participarea lui consimtita, un fel de geims bond, spion infiltrat in liniile inamice. Adica, urmatorul jucator care sosea in sprint maxim, alegea locul de spargere a lantului, exact acolo unde se afla “iuda”, care inlesnea ruperea lantului, si recuperarea sa.

Daca lantul era rupt la trecerea unui jucator advers, acesta, la indemnul armatei sale, alegea un prizonier pe care il aducea in randurile coechipierilor.

Tips & tricks:

  • alegerea jucatorilor, si formarea celor doua armate, avea un rol deosebit de important, asa cum de altfel il are in orice joc ori activitate; se incerca alegerea celor mai buni, bineinteles totul in functie de noroc, prin ascunderea unei pietre la spate, celalalt desemnat sa “faca alegerea” incercant sa ghiceasca. Evident ca rolurile se inversau, tura urmatoare.
  • asa cum am scris si mai sus, se putea incerca trisarea, prin non-combat-ul unui coechipier capturat anterior.

De castigat, castiga armata care o cucerea pe cealalta. Se juca pana ce mai ramanea un singur combatant, moment in care… eu unul cat am jucat, nu am ajuns pana in punctul acela… de obicei ne plictiseam si o lasam balta din diferite motive. Fie schimbam jocul, fie ne certam pentru ca unii erau prinsi de ceilalti ca triseaza, fie…  se accidenta cineva, asa cum s-a intamplat si la ultima mea isprava.

Ceea ce face ca acest joc sa fie foarte distractiv, este participarea multor copii la el. Cu cat erau mai multi copii cu atat lanturile erau mai lungi, harmalaia era mai mare, etc., linistea vecinilor fiind profund umbrita de eveniment. Saracii!

Cu scuzele de rigoare pentru intarzierea postarii, respectuos salut cititorii, si anunt maine descrierea unui nou joc al copilariei.

Spoiler: maine un joc doar pentru „barbati” ori „barbatusi”.